JURNALUL LUI MIRCIȘOR – “ORBITOR” (Mircea Cărtărescu)

Sunt Mircișor și am aproape șase ani. Ani de om, nu ani lumină. Ani de om care a trăit în gândire cu mama. Am trăit gândindu-mă la mama și mama a trăit în gândul meu. Încă trăiește! Fiindcă mama îmi face cartofi prăjiți. Și uneori îmi spală hainele pe care le murdăresc de cartofi. Prăjiți.

Lumina pătrunde prin fereastra triplă, panoramică din camera mea gălbuie, cocoțată la cinci etaje deasupra pământului. Dar asta știu deja. Acum vreau să scriu ceva ce nu știu deja. Ceva nou, care nu a mai fost gândit niciodată. Mă gândesc la patul la care mă gândesc în fiecare secundă a existenței mele. O existență care de fapt nu există fiindcă este metamorfozată în nimfă. Mai are până să ajungă fluture.

Sunt bucuros că Bunica Badislav are prea mult timp liber și prea puțin chef să se joace cu mine (așa cum o tot bat eu la cap), drept pentru care mi-a propus, ca să scape de mine – așa cum spuneam – să mă învețe să scriu. Să scriu ce am în mintea și în creierul meu, ce am în mine. NU știu ce aș fi făcut fără asta.

Nu știu cum aș fi putut să pun pe hârtie cuvintele și interiocuvintele din interiorul meu. Cuvintele care nu mă lasă să dorm din cauză că fac un zgomot asurzitor de tramvai deraiat peste care cad tunete de metal. Cuvintele alea roz, care îmi stau pe creier. Cuvintele din creierul meu roz. Roz precum asfințitul, precum înserarea. Precum gingiile mamei. Din geanta aia cu facturi plătite pe care nu înțeleg de ce le mai ține deși sunt vechi de cel puțin zece ani. Și acum două luni mi-a căzut și un dinte… Ăla din față!

Întâi au fost A-urile. Apoi M-urile. Apoi au venit alte și alte litere pe care le-am învățat din ce în ce mai repede, dovedindu-i încă o dată că nu sunt “tare de cap ca tac-tu”, așa cum îmi spunea Bunica Badislav mereu. Acum e mândră de mine. E mândră de ea. E mândria întruchipată. Vorbește cu vecinele ei și se laudă că a reușit să mă învețe să citesc și să scriu. Dar uneori îi mai alunecă mândria de pe umăr și atunci mă privește cu ochi senini. Dar foarte rar! Rar știe că asta este reușita mea, nu a ei.

Ea doar mi-a arătat cum se rostesc niște litere. Cum să desenez un A din trei bețe și cum să țin buzele strânse în jurul bețelor, ca să iasă sunetul A. AAAA… așa! Ca o AcAdeA.

Am nevoie să scriu cu litere așa cum am nevoie să scriu cuvintele care sunt în mine și care până nu demult urlau pentru a ieși. Dar acum le pot scuipa. Le pot arunca de pe limba mea oriunde vreau – pe perete, după perdea, pe faianța de pe peretele din baie, crăpată la colțuri de ani de zile și anii cu lumină sau nopțile fără. Cuvintele mele de fapt nu sunt ale mele. Sunt ale creierului care mă obligă să le țin acolo în interior și să nu le dau drumul decât în momentul în care vor ele să plece. Ca niște musafiri.

Așa că mă apuc să le scriu și din forma fiecărei litere ia viață cuvântul care până atunci stătea mort și aștepta să iasă din sarcofagul gândirii mele.

Azi m-am gândit la mama. M-am gândit la Bunica Badislav. M-am gândit la geanta aia urâtă, care îmi produce uneori scârbă, dar care îmi este dragă cu tot ce ascunde în ea. M-am gândit la mine, la cel de acum zece ani. Care nu exista, fiindcă eu o să împlinesc șase în curând. Voi fi șaseare mpor – așa cum ăla de optișpe e major.

Și mă gândesc din nou la patul meu care mă face să îmi simt omoplatul lovindu-se de lemn. E salteaua veche. Și arcurile nu mai sunt cum erau odată, răsucite, preluând greutatea corpului meu de copil treaz care își găsea atât de greu somnul. Acum sunt dreptucite. Și somnul mă caută dar nu unde trebuie, mă caută prin colțuri de geam subțire și pâclos. Mă caută și nu mă gasește, besmetic.

Dar stai! M-a găsit! M-a prins. Aaahh… DORM.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Bifează căsuța GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord