CÂINELE DE SUB BUFET

Mingea sare și se rostogolește sub bufet.

Mă aplec repejor să o caut ca să îmi pot continua jocul dar, sub cele patru picioare din lemn sub formă de cap de leu ale bufetului se căsca o scară din care vedeam doar două-trei trepte, restul fiind înghițite de un întuneric orbitor.

Mă fac mică. Vreau să intru și să explorez întunericul acela. Curiozitatea îmi dă curaj să mă apropii. Aproape că nu-mi imaginez cum reușesc să mă strecor între cei cincisprezece centimetri, cât era înălțimea picioarelor. Doar le măsurasem de atâtea ori, pe când mă jucam cu păpușile mele din cârpe.

Mă aplec, cu capul înainte ca atunci când mă dau pe topogan și mama țipă la mine să mă dau în fund și nu pe burtă. Mereu îi este teamă că mă lovesc. Și nu mă lovesc niciodată, fiindcă sunt mare! Am cinci ani! Știu să am grijă de mine. Nu am nevoie să îmi spună mama să fiu atentă.

Alunec deci pe scări, cu capul înainte, în bezna asta care mă face să îmi casc ochii mari, de parcă dacă i-as face mai mari aș putea vedea ceva, trăgându-mă cu mâinile de fiecare nouă treaptă. Sunt multe, le simt cu degetele în timp ce le pipăi, ca să știu când ajung jos. “Trebuie să fii precaută!”, îmi spune o voce din cap, care seamănă cu a mamei. Mă întreb cum de a stat locul ăsta ascuns de ea, cum de nu l-a descoperit niciodată când face curat și șterge cu cârpa, praful de sub bufet. Mare minune! Trebuie să țin minte și să o întreb.

Ajung la baza scărilor și deodată, se face lumină. Ca atunci când se aprinde becul cu senzor din debaraua de sub scară, unde îmi țin jucăriile. Mama a pus așa bec fiindcă eu nu ajung încă la întrerupător. Și se plictisise să tot vină să îmi aprindă lumina atunci când o strigam că vreau să mă joc.

Lumina mă orbește pentru câteva secunde… Închid instinctiv ochii și îmi dau lacrimile. Dar încerc să îi deschid fiindcă surprinsesem o mișcare atunci când încă nu apucasem să îi închid. Și totuși, hotărăsc să îi țin închiși! Îmi este teamă să nu fie un șoricel, sau poate un căpcăun. Mi-era frică! Mama nu m-ar fi auzit dacă o strigam, sunt sigură! Auzeam un zgomot haotic de labe, de parcă ar fi dansat un câine cu ghearele prea mari. Ce făceam aici? De ce nu am ascultat-o? Mereu mă atenționează că mi se vor întâmpla lucruri rele, iar eu niciodată nu o ascult. Îmi vine să plâng. De frică și de vinovăție.

Dar îmi șterg lacrimile, îmi fac curaj, deschid ochii mari. În fața mea era Jack, câinele pe care îl pierdusem în iarnă. Alerg la el și îl iau în brațe. El țopăie în jurul meu și dă din coadă într-un ritm alert, se înconvoaie de drag, mă linge și schelălăie ușor. Și lui îi fusese dor de mine… Câte nopți nu plânsesem după el!

Acum mă gândesc că trebuia să găsesc locul ăsta mai demult! Îmi pare rău că nu m-am gândit să-l caut… pe loc, și pe Jack, scările și întunericul, lumina și pe Jack, din nou!

Vreau să-l iau pe Jack sus, în casă. Îl împing de fund pe scări, dar el iar coboară pe lângă mine cele două-trei trepte pe care reușisem, cu mare greutate, să-l urc. “Hai, Jack, te vreau înapoi acasă! Mi-a fost atât de dor e tine!!”, îi spun în minte, aproape plângând. Îmi venea să plâng în hohote, de fericirea că l-am găsit și de teama că nu aș fi putut să îl urc în casă.

Dar Jack se întoarce brusc și începe să mă lingă pe toată fața! Umed și disperat! În același timp, o altă lumină se aprinde și o aud pe mama cum îmi spune: “Bună dimineața, Sperănțica, este ora 7, este timpul pentru o nouă zi la școală”. Iar Jack continuă să mă lingă pe față! Cât de mult îl iubesc! Cât de mult o iubesc pe mama!

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Bifează căsuța GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord